Cîteva istorii

Era odată o fată. Frumoasă. Îmi pare că era elevă, şi era singura fată la doi părinţi invalizi, dacă nu greşesc, orbi ambii.

Şi iată că fata trecea strada, iar un interlop a lovit-o în plin cu maşina, avînd peste o sută de kilometri la oră. Fata a murit pe loc. Interlopul avea legături în poliţie, iar poliţiştii au convins pe părinţii fetei să accepte o sumă de bani de la interlop şi să nu scrie plîngere. Ei asta şi au făcut. Nu ştiu cu ce s-a terminat istoria, şi cît e de exactă. Cei din Orhei o ştiu mai bine. Dacă nu-i exactă 100%, atunci cel puţin e aproape de adevăr, iar eu nu am schimbat nimic esenţial.

Acum, dacă privim din punct de vedere al demnităţii umane – este normal tîrgul făcut de părinţi? Din punctul de vedere al demnităţii umane – nu-i normal. Ticălosul trebuia să fie pedepsit. Dar avînd în vedere faptul că pe fată n-o mai întorci, iar ei sunt săraci, şi fiecare ban fiind preţios, şi nedorind să fie ucişi ei înşişi de interlop, au acceptat. Dar cu umilinţă. Nicidecum nu au fost auziţi lăudîndu-se – că uite, ne-a turtit fiica, dar în schimb ne-a dat bani de evroremont.

–***–

A doua istorie.

Era odată o fată frumoasă şi tînără, care trăia cu bunica sa într-o casă sărăcăcioasă. Pe cînd se întorcea seara acasă din satul vecin, a fost luată cu forţa într-o maşină a fiului unui businessman din partea locului, dusă într-o casă părăsită, violată de fiul businessmanului şi de prietenii săi de mai multe ori. La urmă, fiul businessmanului i-a aruncat două mii de lei, i-a zis să nu spună la nimeni, şi a ieşit, glumind cu prietenii săi pe seama fetei.

Din punctul de vedere a demnităţii umane, fata trebuie să accepte banii? Sau să se răzbune? Dacă acceptă banii, ea ca şi cum ar accepta tîrgul. Dar dat fiind faptul că nu are ce mînca, şi că dacă ar povesti cuiva, ar arăta-o toţi cu degetul, ea a luat banii şi s-a dus acasă în lacrimi, umilită. Oricum toţi au aflat. Dar după asta nu a auzit-o nimeni zicînd măcar ceva de laudă la adresa violatorilor, şi dacă nu ar exista legi care să-i protejeze pe violatori, ea demult i-ar fi ucis. Cel puţin pe fiul businessmanului. Iar dacă întîlneşte pe vreounul prin sat, îl priveşte drept în ochi şi scuipă.

–***–

A treia istorie.

A fost odată un om care a avut careva afaceri de succes, şi o familie cu trei copii, doi băieţi şi o fată. Dar acum cîţiva ani afacerea i-a fost luată de partenerul său, iar el a suferit şi a murit de atac de cord. A rămas soţia cu trei copii, doi dintre care învaţă la universitate. Au vîndut casa şi şi-au luat un apartament, din restul banilor achitînd datoriile lăsate de soţ. Partenerul său s-a apropiat totuşi de femeie, şi a zis că el e gata să-i susţină financiar, şi a propus să-i dea o sumă de bani, cam cît 20% din profitul anual al firmei acaparate de la răposatul soţul femeii (şi mult mai puţin din valoarea firmei), şi să întoarcă această filă, şi să aibă nicio pretenţie pe viitor.

Îmi pare că ea nu a acceptat tîrgul, dar nici n-a luptat prin judecăţi. Dar ştiu sigur că niciunul din copiii omului de afaceri răposat nu va zice niciodată vreun cuvînt de laudă la adresa partenerului necinstit. Femeia e săracă, dar a rămas cu demnitatea nealterată.

–***–

A patra istorie.

A fost odată o bancă care aparţinea statului. La ea lucrau cîteva mii de moldoveni. Era cea mai profitabilă bancă, aducea mulţi bani la buget, şi aceşti bani, după ce o mare parte erau furaţi, ajungea totuşi şi pentru alte chestii de-ale statului. Important era că aparţinea poporului, şi era şansa că va veni timpul cînd la cîrma statului va veni cineva cinstit şi va dezvolta această bancă, iar profitul întreg va ajunge la buget.

Dar a venit un şmenar, a mituit pe fostul prim ministru, liderul celui mai influent partid politic, şi printr-o combinaţie urîtă a furat toţi banii din bancă, cam aproape un miliard de dolari. Ceva a dat şi la politicianul cela cu ajutorul căruia a făcut combinaţia, ceva a dat şi la alţii, dar grosul sumei şi l-a însuşit sieşi. Băncile s-au închis, trei mii de oameni au rămas fără serviciu, mulţi plecînd pentru totdeauna peste hotare (ce pierdere pentru ţară!). Cursul leului a căzut aproape de două ori, ceea ce înseamnă că întreg poporul brusc a devenit cu 40% mai sărac. Mulţi din cei care luaseră credite în valută s-au trezit că trebuie să întoarcă mult mai mulţi bani. Careva a înnebunit din cauza stresului, la vîrstă destul de fragedă, alţii şi-au pus capăt zilelor, sau au început să bea. Fiecare cetăţean a trăit drama sa, şi simte şi acum pe pielea lui repercursiunile acelei escrocherii.

Dar rabinul (pentru că micul nostru şmenar e evreu), i-a zis că nu-i bine ca numele său şi etnia sa să fie asociate cu aşa un caz murdar, şi că trebuie să facă ceva ca să îmbuneze plebeimea, aşa cum spune talmudul.

Şmenarul nostru a hotărît să arunce un ciolan plebeimii, şi-a făcut campanie electorală, şi a cîştigat alegerile într-un orăşel frumos. Dintr-un mic procent din banii furaţi de la întreg poporul, el a făcut cîteva parcuri, terenuri de sport, a iluminat cîteva străduliţe (din ultimele informaţii – chiar pe toate). Iar la hramul orăşelului a adus cîteva vedete, pentru că plebeimea are nevoie de pîine, dar şi de circ.

Ei bine, acel orăşel se socotea pînă nu demult cel mai patriotic din ţară, cel mai pro-român, cel mai nu ştiu cum. Cîndva, de acolo erau cei mai vînjoşi oşteni, cei mai buni arcaşi, cei mai cinstiţi bărbaţi. Un strămoş din acel orăşel l-ar fi despicat dintr-o lovitură cu sabia pe acel escroc care a furat şi umilit o ţară întreagă, ţara lui. Dar strănepoţii voinicilor înghit cu lăcomie orice ciolan aruncat de pe masa escrocului, se gudură ca nişte cîini credincioşi şi laudă. Iar cînd cineva din alt oraş zice ceva cu indignare, strănepoţii voinicilor le răspund că invidia e păcat rău, că toţi în jur sunt invidioşi că n-au aşa primar bravo, care dacă şi fură, se împarte oleacă şi cu orăşelul acela.

Acum, eu înţeleg că oamenii sunt săraci, iar fiecare ban nu încurcă, şi că se poate de acceptat banul, dar cu ideea fixă că cel care-l aruncă e duşman. În acest caz, aceşti oameni ar fi rămas cu oleacă de demnitate, cu toate că au fost umiliţi. Dar nu ştiu dacă-i cazul în această povestioară, să se vorbească despre demnitate.

–***–

A cincea istorie.

În timpul foametei se trăia greu. De multe ori, după ce erau îngropați morții, imediat erau dezgropați de oameni înfometați și mîncați.

Un țăran și-a înjunghiat soția, dar după altă versiune ea decedase singură. Și a mîncat-o împreună cu copiii săi.

E josnic, dar probabil că copiii au supraviețuit. Cel puțin au trăit cu cîteva săptămîni mai mult. Și niciunul din ei nu rîdea sau chefuia în timp ce înfuleca înfometat din rămășițele celeia care i-a dat viață, și l-a hrănit din pieptul ei.

–***–

Tot pe timpul unei secete, tatăl și-a luat copilul la vînătoare. Au pîndit în locul unde veneau animalele să se adape, ceea ce nici în junglă nu se prea practică – este o regulă nescrisă – în locul unde se adapă nu se vînează. A venit o căprioară, tatăl a împușcat-o.

Copilul, care a crescut, a terminat poezia în felul următor:

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

După cum vedeți, copilul a mîncat, pentru că-i era foame, și eu pot să înțeleg asta. Dar nu se bucura.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: