Lecţii de holodomor, partea 2 – manipularea statisticilor

continuare la partea 1.

Premisele Marelui Holodomor

Începutul anilor 1930 au fost o adevărată catastrofă umanitară pentru SUA. În 1932, numărul şomerilor a atins 12.5 milioane oameni. Populaţia totală a SUA, inclusiv copiii şi vârstnicii era de 125 milioane. Cota maximă a şomajului a fost atinsă în 1933, când erau 17 milioane.

Migrarea populaţiei era un lucru obişnuit.

Migrarea populaţiei era un lucru obişnuit.

Atunci când în 1930 compania Sovietică „Amtorg” a spus că oferă locuri de muncă în URSS, pentru un salariu modest soviectic, a primit mai mult de 100000 cereri din SUA. Se pare că fiecare al doilea american (dintre acei care au citit anunţul lui Amtorg) au depus o cerere de angajare.

copii săraci într-un oraş de corturi (aşa numitele hooverville)

copii săraci într-un oraş de corturi (aşa numitele hooverville)

În perioada de vârf a crizei economice, fiecare a treia persoană a fost concediată. Şomajul parţial a devenit un dezastru real. Conform Federaţiei Americane a Muncii, în 1932 doar 10% din muncitori erau angajaţi full-time. Legea despre vârstnici şi asigurarea pentru şomaj a fost aprobată doar în 1935, la cinci ani de la începutul crizei, când majoritatea acelor care „nu s-au adaptat pieţei” deja au pierit.

Oameni săraci în imobilul lor.

Oameni săraci în imobilul lor.

Oricum, asigurarea nu apăra interesele fermierilor şi a altor categorii de angajaţi.

Dacă analizăm retrospectiv, nu exista niciun sistem de asigurare în ţară în toiul crizei, ceea ce înseamnă că oamenii puteau conta doar pe forţile proprii. Ajutorul pentru şomaj a apărut abia la mijlocul anilor 1933. Administraţia nu a avut nici un program federal împotriva şomajului, iar problemele legate de şomaj au fost lăsate pe seama autorităţilor statelor şi a municipalităţilor. Oricum, majoritatea cetăţenilor deja deveniseră faliţi până la asta.

Multe familii erau date afară din casele lor.

Multe familii erau date afară din casele lor.

Cerşetorii, săracii şi copiii vagabonzi au devenit simbolul acelei perioade. Oraşe pustiite şi oraşe fantomă au început să apară atunci când oamenii plecau în căutare de mâncare şi lucru. Aproape 2.5 milioane de oameni şi-au pierdut casele şi au fost aruncaţi în străzi.

Oameni care şi-au pierdut lucrul

Oameni care şi-au pierdut lucrul

Foametea a început în oraşe. Chiar şi în cel mai prosper şi mai bogat oraş din ţară – New York a existat înfometare în masă. Autorităţile oraşului au început să dea supă gratis celor fără de casă.

Oamenii săraci primeau câte o supă gratis pe zi

Oamenii săraci primeau câte o supă gratis pe zi

Iată memoriile unui copil din acele timpuri:

„Ne-am schimbat mâncarea obişnuită cu alta mai accesibilă… În loc de carne mâncam frunze, broaşte.. Într-o lună atât mama mea cât şi sora mai mare au murit” (Jack Griffin)

Cu toate astea, nu toate statele îşi permiteau să dea supă gratis pentru toţi.

E straniu să vezi pozele din acele cozi către cantinele improvizate: feţe respectabile, haine decente – clasa de mijloc. Arată de parcă şi-ar fi pierdut locul de muncă mai ieri şi au nimerit pe marginea trotuarului. Nu pot să le compar cu nimic, poate cu excepţia pozelor din Berlinul eliberat de Armata Roşie, unde „Ocupanţii ruşi” hrăneau oamenii paşnici care supravieţuiseră. Doar că ochii în aceste poze sunt diferiţi, în ei nu-i speranţă că ceea ce-i mai rău a trecut deja.

Mecanizmul minciunii

Mortalitatea infantilă e unul din principalii indicatori demografici. Aşa cum nu exista nici un sistem de paşaportizare intern, sau înregistrare rezidenţială, era simplu de ascuns mortalitatea infantilă prin neînregistrarea ei. Chiar şi în zilele noastre nu-i totul bine pus la punct cu mortalitatea infantilă din SUA (care-i mai mare, de exemplu decât cea din Cuba), şi în anii prosperi din 1960, 26 din fiecare 1000 nou născuţi mureau în primul an de viaţă. Mai mult, rata mortalităţii în rândul copiilor negri ajungea la 60 la fiecare 1000 nou născuţi chiar în cele mai prospere perioade.

E interesant de notat că datele statistice oficiale americane nu arată o creştere, ci o scădere a populaţiei în anii 1932-1933. Aceasta nu bate la ochi având în vedere mai mult de 5 milioane de refugiaţi şi 2.5 milioane de oameni care şi-au pierdut casele, şi 17 milioane de şomeri. Falsificatorii de statistică s-au suprastrăduit totuşi, astfel că în anii de criză maximă 1932/1933 au coborât nivelul mortalităţii mai jos decât în prosperii ani 1928.

Şi mai mult bat la ochi indicatorii mortalităţii pe state: astfel, în regiunea federală Columbia, în acelaşi 1932 au murit 15.1 oameni la mia de locuitori, mortalitatea crescând. Asta-i capitala, datele sunt verificate şi cel mai probabil că sunt reale. Dar în Dakota de Nord, mortalitatea în anul de criză 1932 – e 7.5 oameni per 1000 llocuitori, de două ori mai puţin decât în capitală! Şi mai puţin decât în aceeaşi Dakota în cel mai prosper an – 1925.

Campion la dezinformare a devenit, se pare, Carolina de Sud: în trei ani, din 1929 în 1932 mortalitatea în rapoarte a scăzut de la 14.1 la 11.1 oameni la 1000 locuitori. Situaţia cu mortalitatea infantilă în ţară, dacă am crede raportului, în toiul crizei a scăzut considerabil în comparaţie cu anii prosperi – şi în genere, sunt cei mai buni indicatori din toată istoria monitorizării statistice din SUA din 1880 în 1934!

Statistica mai târzie conţine date despre distribuţia pe vârste a copiilor supravieţuiţi în 1940. Şi dacă în 1940 numărul născuţilor în anii 20 era de 24 milioane 80 de mii, având în vedere această tendinţă demografică, în anii 30 trebuiau să se nască nu mai puţin de 26 milioane 800 mii copii. Dar în generaţia celor născuţi în 30 se aruncă în ochi neajunsul de 5 milioane 573 mii copii! Chiar în anii 40, necătând la al doilea război mondial, în ciuda pierderii de milioane de oameni chemaţi la război – natalitatea s-a refăcut aproape de nivelurile anterioare. Pierderile demografice ale anilor 30 nu pot fi explicate prin nici o „scădere a natalităţii”.

Distribuţia populaţiei pe vârste, 1950

Distribuţia populaţiei pe vârste, 1950

Folosind aceleaşi figuri putem estima efectul total al foametei asupra populaţiei americane ca fiind diferenţa între reducerea totală a populaţiei şi scăderea ratei de naşteri. Populaţia adultă cu siguranţă nu a putut să „nu se nască”. Putem spune spune cu siguranţă că erau cel puţin 2 milioane de oameni cu vârste peste 10 ani morţi, iar jumătate din cele cinci milioane şi jumate de pierderi demografice între copii pot fi divizate între mortalitate şi o scădere naturală a natalităţii.

Astfel, putem spune cu siguranţă că au fost în jur de 5 milioane de victime ale holodomorului din anii 1932-1933 din Statele Unite.

Va continua.

Premisele Marelui Holodomor
Începutul anilor 1930 au fost o adevărată catastrofă umanitară pentru SUA. În 1932, numărul şomerilor a atins 12.5 milioane oameni. Populaţia totală a SUA, inclusiv copiii şi vârstnicii era de 125 milioane. Cota maximă a şomajului a fost atinsă în 1933, când erau 17 milioane.
Atunci când în 1930 compania Sovietică „Amtorg” a spus că oferă locuri de muncă în URSS, pentru un salariu modest soviectic, a primit mai mult de 100000 cereri din SUA. Se pare că fiecare al doilea american (dintre acei care au citit anunţul lui Amtorg) au depus o cerere de angajare.
În perioada de vârf a crizei economice, fiecare a treia persoană a fost concediată. Şomajul parţial a devenit un dezastru real. Conform Federaţiei Americane a Muncii, în 1932 doar 10% din muncitori erau angajaţi full-time. Legea despre vârstnici şi asigurarea pentru şomaj a fost acceptată doar în 1935, la cinci ani de la începutul crizei, când majoritatea acelor care „nu s-au adaptat pieţei” deja au pierit.
Oricum, asigurarea nu apăra interesele fermierilor şi aaltor categorii de angajaţi.
Dacă analizăm retrospectiv, nu exista niciun sistem de asigurare în ţară în toiul crizei, ceea ce înseamnă că oamenii puteau conta doar pe forţile proprii. Ajutorul pentru şomaj a apărut abia la mijlocul anilor 1933. Administraţia nu a avut nici un program federal împotriva şomajului, iar problemele legate de şomaj au fost lăsate autorităţilor statelor şi a municipalităţilor. Oricum, majoritatea cetăţenilor deja deveniseră faliţi până la asta.
Cerşetorii, săracii şi copiii vagabonzi au devenit simbolul acelei perioade. Oraşe pustiite şi oraşe fantomă au început să apară atunci când oamenii plecau în căutare de mâncare şi lucru. Aproape 2.5 milioane de oameni şi-au pierdut casele şi au fost aruncaţi în străzi.
Foametea a început în oraşe. Chiar şi în cel mai prosper şi mai bogat oraş din ţară – New York a existat înfometare în masă. Autorităţile oraşului au început să dea supă gratis celor fără de casă.
Iată memoriile unui copil din acele timpuri:
„Ne-am schimbat mâncarea obişnuită cu alta mai accesibilă… În loc de carne mâncam frunze, broaşte.. Într-o lună atât mama mea cât şi sora mai mare au murit” (Jack Griffin)

Cu toate astea, nu toate statele îşi permiteau să dea supă gratis pentru toţi.
E straniu să vezi pozele din acele cozi către cantinele la aer liber: feţe respectabile, haine decente – clasa de mijloc. Arată de parcă şi-ar fi pierdut locul de muncă mai ieri şi au nimerit pe marginea trotuarului. Nu pot să le compar cu nimic, poate cu excepţia pozelor din Berlinul eliberat de Armata Roşie, unde „Ocupanţii ruşi” hrăneau oamenii paşnici care supravieţuiseră. Doar că ochii în aceste poze sunt diferiţi, în ei nu-i speranţă că ceea ce-i mai rău a trecut deja.

Mecanizmul minciunii
Mortalitatea infantilă e una din principalii indicatori demografici. Aşa cum nu exista nici un sistem de paşaportizare intern, sau înregistrare rezidenţială, era simplu de ascuns mortalitatea infantilă prin neînregistrarea ei. Chiar şi în zilele noastre nu-i totul bine cu mortalitatea infantilă din SUA (care-i mai mare, de exemplu decât cea din Cuba), şi în anii prosperi din 1960, 26 din fiecare 1000 nou născuţi mureau în primul an de viaţă. Mai mult, rata mortalităţii în rândul copiilor negri ajungea la 60 la fiecare 1000 nou născuţi chiar în cele mai prospere perioade.
E interesant de notat că datele statistice oficiale americane nu arată o creştere, ci o scădere a populaţiei în anii 1932-1933. Aceasta nu bate la ochi având în vedere mai mult de 5 milioane de refugiaţi şi 2.5 milioane de oameni care şi-au pierdut casele, şi 17 milioane de şomeri. Falsificatorii de statistică s-au suprastrăduit, astfel că în anii de criză maximă 1932/1933 au coborât nivelul mortalităţii mai jos decât în prosperii ani 1928.
Şi mai mult bat la ochi indicatorii mortalităţii pe state: astfel, în regiunea federală Columbia, în acelaşi 1932 au murit 15.1 oameni la mia de locuitori, mortalitatea crescând. Asta-i capitala, datele sunt verificate şi cel mai probabil că sunt reale. Dar în Dakota de Nord, mortalitatea în anul de criză 1932 – e 7.5 oameni per 1000 llocuitori, de două ori mai puţin decât în capitală! Şi mai puţin decât în aceeaşi Dakota în cel mai prosper an – 1925.
Campion la dezinformare a devenit, se pare, Carolina de Sud: în trei ani, din 1929 în 1932 mortalitatea în rapoarte a scăzut de la 14.1 la 11.1 oameni la 1000 locuitori. Situaţia cu mortalitatea infantilă în ţară, dacă am crede raportului, în toiul crizei a scăzut considerabil în comparaţie cu anii prosperi – şi în genere, sunt cei mai buni indicatori din toată istoria monitorizării statistice din SUA din 1880 în 1934!
Statistica mai târzie conţine date despre distribuţia pe vârste a copiilor supravieţuiţi în 1940. Şi dacă în 1940 numărul născuţilor în anii 20 era de 24 milioane 80 de mii, având în vedere această tendinţă demografică, în anii 30 trebuiau să se nască nu mai puţin de 26 milioane 800 mii copii. Dar în generaţia celor născuţi în 30 se aruncă în ochi neajunsul de 5 milioane 573 mii copii! Chiar în anii 40, necătând la al doilea război mondial, în ciuda pierderii de milioane de oameni chemaţi la război – natalitatea s-a refăcut aproape de nivelurile anterioare. Pierderile demografice ale anilor 30 nu pot fi explicate prin nici o „scădere a natalităţii”.
Folosind aceleaşi figuri putem estima efectul total al foametei asupra populaţiei americane ca fiind diferenţa între reducerea totală a populaţiei şi scăderea ratei de naşteri. Populaţia adultă cu siguranţă nu a putut să „nu se nască”. Putem spune spune cu siguranţă că erau cel puţin 2 milioane de oameni cu vârste peste 10 ani morţi, iar jumătate din cele cinci milioane şi jumate de pierderi demografice între copii pot fi divizate între mortalitate şi o scădere naturală a natalităţii.
Astfel, putem cu siguranţă spune că erau în jur de 5 milioane de victime ale holodomorului din 1932-1933 în Statele Unite.Premisele Marelui Holodomor

Începutul anilor 1930 au fost o adevărată catastrofă umanitară pentru SUA. În 1932, numărul şomerilor a atins 12.5 milioane oameni. Populaţia totală a SUA, inclusiv copiii şi vârstnicii era de 125 milioane. Cota maximă a şomajului a fost atinsă în 1933, când erau 17 milioane.

Atunci când în 1930 compania Sovietică „Amtorg” a spus că oferă locuri de muncă în URSS, pentru un salariu modest soviectic, a primit mai mult de 100000 cereri din SUA. Se pare că fiecare al doilea american (dintre acei care au citit anunţul lui Amtorg) au depus o cerere de angajare.

În perioada de vârf a crizei economice, fiecare a treia persoană a fost concediată. Şomajul parţial a devenit un dezastru real. Conform Federaţiei Americane a Muncii, în 1932 doar 10% din muncitori erau angajaţi full-time. Legea despre vârstnici şi asigurarea pentru şomaj a fost acceptată doar în 1935, la cinci ani de la începutul crizei, când majoritatea acelor care „nu s-au adaptat pieţei” deja au pierit.

Oricum, asigurarea nu apăra interesele fermierilor şi aaltor categorii de angajaţi.

Dacă analizăm retrospectiv, nu exista niciun sistem de asigurare în ţară în toiul crizei, ceea ce înseamnă că oamenii puteau conta doar pe forţile proprii. Ajutorul pentru şomaj a apărut abia la mijlocul anilor 1933. Administraţia nu a avut nici un program federal împotriva şomajului, iar problemele legate de şomaj au fost lăsate autorităţilor statelor şi a municipalităţilor. Oricum, majoritatea cetăţenilor deja deveniseră faliţi până la asta.

Cerşetorii, săracii şi copiii vagabonzi au devenit simbolul acelei perioade. Oraşe pustiite şi oraşe fantomă au început să apară atunci când oamenii plecau în căutare de mâncare şi lucru. Aproape 2.5 milioane de oameni şi-au pierdut casele şi au fost aruncaţi în străzi.

Foametea a început în oraşe. Chiar şi în cel mai prosper şi mai bogat oraş din ţară – New York a existat înfometare în masă. Autorităţile oraşului au început să dea supă gratis celor fără de casă.

Iată memoriile unui copil din acele timpuri:

„Ne-am schimbat mâncarea obişnuită cu alta mai accesibilă… În loc de carne mâncam frunze, broaşte.. Într-o lună atât mama mea cât şi sora mai mare au murit” (Jack Griffin)

Cu toate astea, nu toate statele îşi permiteau să dea supă gratis pentru toţi.

E straniu să vezi pozele din acele cozi către cantinele la aer liber: feţe respectabile, haine decente – clasa de mijloc. Arată de parcă şi-ar fi pierdut locul de muncă mai ieri şi au nimerit pe marginea trotuarului. Nu pot să le compar cu nimic, poate cu excepţia pozelor din Berlinul eliberat de Armata Roşie, unde „Ocupanţii ruşi” hrăneau oamenii paşnici care supravieţuiseră. Doar că ochii în aceste poze sunt diferiţi, în ei nu-i speranţă că ceea ce-i mai rău a trecut deja.

Mecanizmul minciunii

Mortalitatea infantilă e una din principalii indicatori demografici. Aşa cum nu exista nici un sistem de paşaportizare intern, sau înregistrare rezidenţială, era simplu de ascuns mortalitatea infantilă prin neînregistrarea ei. Chiar şi în zilele noastre nu-i totul bine cu mortalitatea infantilă din SUA (care-i mai mare, de exemplu decât cea din Cuba), şi în anii prosperi din 1960, 26 din fiecare 1000 nou născuţi mureau în primul an de viaţă. Mai mult, rata mortalităţii în rândul copiilor negri ajungea la 60 la fiecare 1000 nou născuţi chiar în cele mai prospere perioade.

E interesant de notat că datele statistice oficiale americane nu arată o creştere, ci o scădere a populaţiei în anii 1932-1933. Aceasta nu bate la ochi având în vedere mai mult de 5 milioane de refugiaţi şi 2.5 milioane de oameni care şi-au pierdut casele, şi 17 milioane de şomeri. Falsificatorii de statistică s-au suprastrăduit, astfel că în anii de criză maximă 1932/1933 au coborât nivelul mortalităţii mai jos decât în prosperii ani 1928.

Şi mai mult bat la ochi indicatorii mortalităţii pe state: astfel, în regiunea federală Columbia, în acelaşi 1932 au murit 15.1 oameni la mia de locuitori, mortalitatea crescând. Asta-i capitala, datele sunt verificate şi cel mai probabil că sunt reale. Dar în Dakota de Nord, mortalitatea în anul de criză 1932 – e 7.5 oameni per 1000 llocuitori, de două ori mai puţin decât în capitală! Şi mai puţin decât în aceeaşi Dakota în cel mai prosper an – 1925.

Campion la dezinformare a devenit, se pare, Carolina de Sud: în trei ani, din 1929 în 1932 mortalitatea în rapoarte a scăzut de la 14.1 la 11.1 oameni la 1000 locuitori. Situaţia cu mortalitatea infantilă în ţară, dacă am crede raportului, în toiul crizei a scăzut considerabil în comparaţie cu anii prosperi – şi în genere, sunt cei mai buni indicatori din toată istoria monitorizării statistice din SUA din 1880 în 1934!

Statistica mai târzie conţine date despre distribuţia pe vârste a copiilor supravieţuiţi în 1940. Şi dacă în 1940 numărul născuţilor în anii 20 era de 24 milioane 80 de mii, având în vedere această tendinţă demografică, în anii 30 trebuiau să se nască nu mai puţin de 26 milioane 800 mii copii. Dar în generaţia celor născuţi în 30 se aruncă în ochi neajunsul de 5 milioane 573 mii copii! Chiar în anii 40, necătând la al doilea război mondial, în ciuda pierderii de milioane de oameni chemaţi la război – natalitatea s-a refăcut aproape de nivelurile anterioare. Pierderile demografice ale anilor 30 nu pot fi explicate prin nici o „scădere a natalităţii”.

Folosind aceleaşi figuri putem estima efectul total al foametei asupra populaţiei americane ca fiind diferenţa între reducerea totală a populaţiei şi scăderea ratei de naşteri. Populaţia adultă cu siguranţă nu a putut să „nu se nască”. Putem spune spune cu siguranţă că erau cel puţin 2 milioane de oameni cu vârste peste 10 ani morţi, iar jumătate din cele cinci milioane şi jumate de pierderi demografice între copii pot fi divizate între mortalitate şi o scădere naturală a natalităţii.

Astfel, putem cu siguranţă spune că erau în jur de 5 milioane de victime ale holodomorului din 1932-1933 în Statele Unite.

Anunțuri

One Trackback

  1. By Lecţii de Holodomor « Badan Blog on 10 Iunie, 2010 at 4:33 pm

    […] Lecţii de holodomor, partea 2 – manipularea statisticilor « Badan Blog on 10 iunie, 2010 at 4:16 […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: