Monthly Archives: Iunie 2010

Bucătarul spune că mesenii vor muri

Sau omul de ştiinţă care a eradicat variola spune că specia umană va dispărea în 100 ani.

El ştie ceva ce noi nu ştim.

Anunțuri

Lecţii de holodomor, partea 2 – manipularea statisticilor

continuare la partea 1.

Premisele Marelui Holodomor

Începutul anilor 1930 au fost o adevărată catastrofă umanitară pentru SUA. În 1932, numărul şomerilor a atins 12.5 milioane oameni. Populaţia totală a SUA, inclusiv copiii şi vârstnicii era de 125 milioane. Cota maximă a şomajului a fost atinsă în 1933, când erau 17 milioane.

Migrarea populaţiei era un lucru obişnuit.

Migrarea populaţiei era un lucru obişnuit.

Atunci când în 1930 compania Sovietică „Amtorg” a spus că oferă locuri de muncă în URSS, pentru un salariu modest soviectic, a primit mai mult de 100000 cereri din SUA. Se pare că fiecare al doilea american (dintre acei care au citit anunţul lui Amtorg) au depus o cerere de angajare.

copii săraci într-un oraş de corturi (aşa numitele hooverville)

copii săraci într-un oraş de corturi (aşa numitele hooverville)

În perioada de vârf a crizei economice, fiecare a treia persoană a fost concediată. Şomajul parţial a devenit un dezastru real. Conform Federaţiei Americane a Muncii, în 1932 doar 10% din muncitori erau angajaţi full-time. Legea despre vârstnici şi asigurarea pentru şomaj a fost aprobată doar în 1935, la cinci ani de la începutul crizei, când majoritatea acelor care „nu s-au adaptat pieţei” deja au pierit.

Oameni săraci în imobilul lor.

Oameni săraci în imobilul lor.

Oricum, asigurarea nu apăra interesele fermierilor şi a altor categorii de angajaţi.

Dacă analizăm retrospectiv, nu exista niciun sistem de asigurare în ţară în toiul crizei, ceea ce înseamnă că oamenii puteau conta doar pe forţile proprii. Ajutorul pentru şomaj a apărut abia la mijlocul anilor 1933. Administraţia nu a avut nici un program federal împotriva şomajului, iar problemele legate de şomaj au fost lăsate pe seama autorităţilor statelor şi a municipalităţilor. Oricum, majoritatea cetăţenilor deja deveniseră faliţi până la asta.

Multe familii erau date afară din casele lor.

Multe familii erau date afară din casele lor.

Cerşetorii, săracii şi copiii vagabonzi au devenit simbolul acelei perioade. Oraşe pustiite şi oraşe fantomă au început să apară atunci când oamenii plecau în căutare de mâncare şi lucru. Aproape 2.5 milioane de oameni şi-au pierdut casele şi au fost aruncaţi în străzi.

Oameni care şi-au pierdut lucrul

Oameni care şi-au pierdut lucrul

Foametea a început în oraşe. Chiar şi în cel mai prosper şi mai bogat oraş din ţară – New York a existat înfometare în masă. Autorităţile oraşului au început să dea supă gratis celor fără de casă.

Oamenii săraci primeau câte o supă gratis pe zi

Oamenii săraci primeau câte o supă gratis pe zi

Iată memoriile unui copil din acele timpuri:

„Ne-am schimbat mâncarea obişnuită cu alta mai accesibilă… În loc de carne mâncam frunze, broaşte.. Într-o lună atât mama mea cât şi sora mai mare au murit” (Jack Griffin)

Cu toate astea, nu toate statele îşi permiteau să dea supă gratis pentru toţi.

E straniu să vezi pozele din acele cozi către cantinele improvizate: feţe respectabile, haine decente – clasa de mijloc. Arată de parcă şi-ar fi pierdut locul de muncă mai ieri şi au nimerit pe marginea trotuarului. Nu pot să le compar cu nimic, poate cu excepţia pozelor din Berlinul eliberat de Armata Roşie, unde „Ocupanţii ruşi” hrăneau oamenii paşnici care supravieţuiseră. Doar că ochii în aceste poze sunt diferiţi, în ei nu-i speranţă că ceea ce-i mai rău a trecut deja.

Mecanizmul minciunii

Mortalitatea infantilă e unul din principalii indicatori demografici. Aşa cum nu exista nici un sistem de paşaportizare intern, sau înregistrare rezidenţială, era simplu de ascuns mortalitatea infantilă prin neînregistrarea ei. Chiar şi în zilele noastre nu-i totul bine pus la punct cu mortalitatea infantilă din SUA (care-i mai mare, de exemplu decât cea din Cuba), şi în anii prosperi din 1960, 26 din fiecare 1000 nou născuţi mureau în primul an de viaţă. Mai mult, rata mortalităţii în rândul copiilor negri ajungea la 60 la fiecare 1000 nou născuţi chiar în cele mai prospere perioade.

E interesant de notat că datele statistice oficiale americane nu arată o creştere, ci o scădere a populaţiei în anii 1932-1933. Aceasta nu bate la ochi având în vedere mai mult de 5 milioane de refugiaţi şi 2.5 milioane de oameni care şi-au pierdut casele, şi 17 milioane de şomeri. Falsificatorii de statistică s-au suprastrăduit totuşi, astfel că în anii de criză maximă 1932/1933 au coborât nivelul mortalităţii mai jos decât în prosperii ani 1928.

Şi mai mult bat la ochi indicatorii mortalităţii pe state: astfel, în regiunea federală Columbia, în acelaşi 1932 au murit 15.1 oameni la mia de locuitori, mortalitatea crescând. Asta-i capitala, datele sunt verificate şi cel mai probabil că sunt reale. Dar în Dakota de Nord, mortalitatea în anul de criză 1932 – e 7.5 oameni per 1000 llocuitori, de două ori mai puţin decât în capitală! Şi mai puţin decât în aceeaşi Dakota în cel mai prosper an – 1925.

Campion la dezinformare a devenit, se pare, Carolina de Sud: în trei ani, din 1929 în 1932 mortalitatea în rapoarte a scăzut de la 14.1 la 11.1 oameni la 1000 locuitori. Situaţia cu mortalitatea infantilă în ţară, dacă am crede raportului, în toiul crizei a scăzut considerabil în comparaţie cu anii prosperi – şi în genere, sunt cei mai buni indicatori din toată istoria monitorizării statistice din SUA din 1880 în 1934!

Statistica mai târzie conţine date despre distribuţia pe vârste a copiilor supravieţuiţi în 1940. Şi dacă în 1940 numărul născuţilor în anii 20 era de 24 milioane 80 de mii, având în vedere această tendinţă demografică, în anii 30 trebuiau să se nască nu mai puţin de 26 milioane 800 mii copii. Dar în generaţia celor născuţi în 30 se aruncă în ochi neajunsul de 5 milioane 573 mii copii! Chiar în anii 40, necătând la al doilea război mondial, în ciuda pierderii de milioane de oameni chemaţi la război – natalitatea s-a refăcut aproape de nivelurile anterioare. Pierderile demografice ale anilor 30 nu pot fi explicate prin nici o „scădere a natalităţii”.

Distribuţia populaţiei pe vârste, 1950

Distribuţia populaţiei pe vârste, 1950

Folosind aceleaşi figuri putem estima efectul total al foametei asupra populaţiei americane ca fiind diferenţa între reducerea totală a populaţiei şi scăderea ratei de naşteri. Populaţia adultă cu siguranţă nu a putut să „nu se nască”. Putem spune spune cu siguranţă că erau cel puţin 2 milioane de oameni cu vârste peste 10 ani morţi, iar jumătate din cele cinci milioane şi jumate de pierderi demografice între copii pot fi divizate între mortalitate şi o scădere naturală a natalităţii.

Astfel, putem spune cu siguranţă că au fost în jur de 5 milioane de victime ale holodomorului din anii 1932-1933 din Statele Unite.

Va continua.

Premisele Marelui Holodomor
Începutul anilor 1930 au fost o adevărată catastrofă umanitară pentru SUA. În 1932, numărul şomerilor a atins 12.5 milioane oameni. Populaţia totală a SUA, inclusiv copiii şi vârstnicii era de 125 milioane. Cota maximă a şomajului a fost atinsă în 1933, când erau 17 milioane.
Atunci când în 1930 compania Sovietică „Amtorg” a spus că oferă locuri de muncă în URSS, pentru un salariu modest soviectic, a primit mai mult de 100000 cereri din SUA. Se pare că fiecare al doilea american (dintre acei care au citit anunţul lui Amtorg) au depus o cerere de angajare.
În perioada de vârf a crizei economice, fiecare a treia persoană a fost concediată. Şomajul parţial a devenit un dezastru real. Conform Federaţiei Americane a Muncii, în 1932 doar 10% din muncitori erau angajaţi full-time. Legea despre vârstnici şi asigurarea pentru şomaj a fost acceptată doar în 1935, la cinci ani de la începutul crizei, când majoritatea acelor care „nu s-au adaptat pieţei” deja au pierit.
Oricum, asigurarea nu apăra interesele fermierilor şi aaltor categorii de angajaţi.
Dacă analizăm retrospectiv, nu exista niciun sistem de asigurare în ţară în toiul crizei, ceea ce înseamnă că oamenii puteau conta doar pe forţile proprii. Ajutorul pentru şomaj a apărut abia la mijlocul anilor 1933. Administraţia nu a avut nici un program federal împotriva şomajului, iar problemele legate de şomaj au fost lăsate autorităţilor statelor şi a municipalităţilor. Oricum, majoritatea cetăţenilor deja deveniseră faliţi până la asta.
Cerşetorii, săracii şi copiii vagabonzi au devenit simbolul acelei perioade. Oraşe pustiite şi oraşe fantomă au început să apară atunci când oamenii plecau în căutare de mâncare şi lucru. Aproape 2.5 milioane de oameni şi-au pierdut casele şi au fost aruncaţi în străzi.
Foametea a început în oraşe. Chiar şi în cel mai prosper şi mai bogat oraş din ţară – New York a existat înfometare în masă. Autorităţile oraşului au început să dea supă gratis celor fără de casă.
Iată memoriile unui copil din acele timpuri:
„Ne-am schimbat mâncarea obişnuită cu alta mai accesibilă… În loc de carne mâncam frunze, broaşte.. Într-o lună atât mama mea cât şi sora mai mare au murit” (Jack Griffin)

Cu toate astea, nu toate statele îşi permiteau să dea supă gratis pentru toţi.
E straniu să vezi pozele din acele cozi către cantinele la aer liber: feţe respectabile, haine decente – clasa de mijloc. Arată de parcă şi-ar fi pierdut locul de muncă mai ieri şi au nimerit pe marginea trotuarului. Nu pot să le compar cu nimic, poate cu excepţia pozelor din Berlinul eliberat de Armata Roşie, unde „Ocupanţii ruşi” hrăneau oamenii paşnici care supravieţuiseră. Doar că ochii în aceste poze sunt diferiţi, în ei nu-i speranţă că ceea ce-i mai rău a trecut deja.

Mecanizmul minciunii
Mortalitatea infantilă e una din principalii indicatori demografici. Aşa cum nu exista nici un sistem de paşaportizare intern, sau înregistrare rezidenţială, era simplu de ascuns mortalitatea infantilă prin neînregistrarea ei. Chiar şi în zilele noastre nu-i totul bine cu mortalitatea infantilă din SUA (care-i mai mare, de exemplu decât cea din Cuba), şi în anii prosperi din 1960, 26 din fiecare 1000 nou născuţi mureau în primul an de viaţă. Mai mult, rata mortalităţii în rândul copiilor negri ajungea la 60 la fiecare 1000 nou născuţi chiar în cele mai prospere perioade.
E interesant de notat că datele statistice oficiale americane nu arată o creştere, ci o scădere a populaţiei în anii 1932-1933. Aceasta nu bate la ochi având în vedere mai mult de 5 milioane de refugiaţi şi 2.5 milioane de oameni care şi-au pierdut casele, şi 17 milioane de şomeri. Falsificatorii de statistică s-au suprastrăduit, astfel că în anii de criză maximă 1932/1933 au coborât nivelul mortalităţii mai jos decât în prosperii ani 1928.
Şi mai mult bat la ochi indicatorii mortalităţii pe state: astfel, în regiunea federală Columbia, în acelaşi 1932 au murit 15.1 oameni la mia de locuitori, mortalitatea crescând. Asta-i capitala, datele sunt verificate şi cel mai probabil că sunt reale. Dar în Dakota de Nord, mortalitatea în anul de criză 1932 – e 7.5 oameni per 1000 llocuitori, de două ori mai puţin decât în capitală! Şi mai puţin decât în aceeaşi Dakota în cel mai prosper an – 1925.
Campion la dezinformare a devenit, se pare, Carolina de Sud: în trei ani, din 1929 în 1932 mortalitatea în rapoarte a scăzut de la 14.1 la 11.1 oameni la 1000 locuitori. Situaţia cu mortalitatea infantilă în ţară, dacă am crede raportului, în toiul crizei a scăzut considerabil în comparaţie cu anii prosperi – şi în genere, sunt cei mai buni indicatori din toată istoria monitorizării statistice din SUA din 1880 în 1934!
Statistica mai târzie conţine date despre distribuţia pe vârste a copiilor supravieţuiţi în 1940. Şi dacă în 1940 numărul născuţilor în anii 20 era de 24 milioane 80 de mii, având în vedere această tendinţă demografică, în anii 30 trebuiau să se nască nu mai puţin de 26 milioane 800 mii copii. Dar în generaţia celor născuţi în 30 se aruncă în ochi neajunsul de 5 milioane 573 mii copii! Chiar în anii 40, necătând la al doilea război mondial, în ciuda pierderii de milioane de oameni chemaţi la război – natalitatea s-a refăcut aproape de nivelurile anterioare. Pierderile demografice ale anilor 30 nu pot fi explicate prin nici o „scădere a natalităţii”.
Folosind aceleaşi figuri putem estima efectul total al foametei asupra populaţiei americane ca fiind diferenţa între reducerea totală a populaţiei şi scăderea ratei de naşteri. Populaţia adultă cu siguranţă nu a putut să „nu se nască”. Putem spune spune cu siguranţă că erau cel puţin 2 milioane de oameni cu vârste peste 10 ani morţi, iar jumătate din cele cinci milioane şi jumate de pierderi demografice între copii pot fi divizate între mortalitate şi o scădere naturală a natalităţii.
Astfel, putem cu siguranţă spune că erau în jur de 5 milioane de victime ale holodomorului din 1932-1933 în Statele Unite.Premisele Marelui Holodomor

Începutul anilor 1930 au fost o adevărată catastrofă umanitară pentru SUA. În 1932, numărul şomerilor a atins 12.5 milioane oameni. Populaţia totală a SUA, inclusiv copiii şi vârstnicii era de 125 milioane. Cota maximă a şomajului a fost atinsă în 1933, când erau 17 milioane.

Atunci când în 1930 compania Sovietică „Amtorg” a spus că oferă locuri de muncă în URSS, pentru un salariu modest soviectic, a primit mai mult de 100000 cereri din SUA. Se pare că fiecare al doilea american (dintre acei care au citit anunţul lui Amtorg) au depus o cerere de angajare.

În perioada de vârf a crizei economice, fiecare a treia persoană a fost concediată. Şomajul parţial a devenit un dezastru real. Conform Federaţiei Americane a Muncii, în 1932 doar 10% din muncitori erau angajaţi full-time. Legea despre vârstnici şi asigurarea pentru şomaj a fost acceptată doar în 1935, la cinci ani de la începutul crizei, când majoritatea acelor care „nu s-au adaptat pieţei” deja au pierit.

Oricum, asigurarea nu apăra interesele fermierilor şi aaltor categorii de angajaţi.

Dacă analizăm retrospectiv, nu exista niciun sistem de asigurare în ţară în toiul crizei, ceea ce înseamnă că oamenii puteau conta doar pe forţile proprii. Ajutorul pentru şomaj a apărut abia la mijlocul anilor 1933. Administraţia nu a avut nici un program federal împotriva şomajului, iar problemele legate de şomaj au fost lăsate autorităţilor statelor şi a municipalităţilor. Oricum, majoritatea cetăţenilor deja deveniseră faliţi până la asta.

Cerşetorii, săracii şi copiii vagabonzi au devenit simbolul acelei perioade. Oraşe pustiite şi oraşe fantomă au început să apară atunci când oamenii plecau în căutare de mâncare şi lucru. Aproape 2.5 milioane de oameni şi-au pierdut casele şi au fost aruncaţi în străzi.

Foametea a început în oraşe. Chiar şi în cel mai prosper şi mai bogat oraş din ţară – New York a existat înfometare în masă. Autorităţile oraşului au început să dea supă gratis celor fără de casă.

Iată memoriile unui copil din acele timpuri:

„Ne-am schimbat mâncarea obişnuită cu alta mai accesibilă… În loc de carne mâncam frunze, broaşte.. Într-o lună atât mama mea cât şi sora mai mare au murit” (Jack Griffin)

Cu toate astea, nu toate statele îşi permiteau să dea supă gratis pentru toţi.

E straniu să vezi pozele din acele cozi către cantinele la aer liber: feţe respectabile, haine decente – clasa de mijloc. Arată de parcă şi-ar fi pierdut locul de muncă mai ieri şi au nimerit pe marginea trotuarului. Nu pot să le compar cu nimic, poate cu excepţia pozelor din Berlinul eliberat de Armata Roşie, unde „Ocupanţii ruşi” hrăneau oamenii paşnici care supravieţuiseră. Doar că ochii în aceste poze sunt diferiţi, în ei nu-i speranţă că ceea ce-i mai rău a trecut deja.

Mecanizmul minciunii

Mortalitatea infantilă e una din principalii indicatori demografici. Aşa cum nu exista nici un sistem de paşaportizare intern, sau înregistrare rezidenţială, era simplu de ascuns mortalitatea infantilă prin neînregistrarea ei. Chiar şi în zilele noastre nu-i totul bine cu mortalitatea infantilă din SUA (care-i mai mare, de exemplu decât cea din Cuba), şi în anii prosperi din 1960, 26 din fiecare 1000 nou născuţi mureau în primul an de viaţă. Mai mult, rata mortalităţii în rândul copiilor negri ajungea la 60 la fiecare 1000 nou născuţi chiar în cele mai prospere perioade.

E interesant de notat că datele statistice oficiale americane nu arată o creştere, ci o scădere a populaţiei în anii 1932-1933. Aceasta nu bate la ochi având în vedere mai mult de 5 milioane de refugiaţi şi 2.5 milioane de oameni care şi-au pierdut casele, şi 17 milioane de şomeri. Falsificatorii de statistică s-au suprastrăduit, astfel că în anii de criză maximă 1932/1933 au coborât nivelul mortalităţii mai jos decât în prosperii ani 1928.

Şi mai mult bat la ochi indicatorii mortalităţii pe state: astfel, în regiunea federală Columbia, în acelaşi 1932 au murit 15.1 oameni la mia de locuitori, mortalitatea crescând. Asta-i capitala, datele sunt verificate şi cel mai probabil că sunt reale. Dar în Dakota de Nord, mortalitatea în anul de criză 1932 – e 7.5 oameni per 1000 llocuitori, de două ori mai puţin decât în capitală! Şi mai puţin decât în aceeaşi Dakota în cel mai prosper an – 1925.

Campion la dezinformare a devenit, se pare, Carolina de Sud: în trei ani, din 1929 în 1932 mortalitatea în rapoarte a scăzut de la 14.1 la 11.1 oameni la 1000 locuitori. Situaţia cu mortalitatea infantilă în ţară, dacă am crede raportului, în toiul crizei a scăzut considerabil în comparaţie cu anii prosperi – şi în genere, sunt cei mai buni indicatori din toată istoria monitorizării statistice din SUA din 1880 în 1934!

Statistica mai târzie conţine date despre distribuţia pe vârste a copiilor supravieţuiţi în 1940. Şi dacă în 1940 numărul născuţilor în anii 20 era de 24 milioane 80 de mii, având în vedere această tendinţă demografică, în anii 30 trebuiau să se nască nu mai puţin de 26 milioane 800 mii copii. Dar în generaţia celor născuţi în 30 se aruncă în ochi neajunsul de 5 milioane 573 mii copii! Chiar în anii 40, necătând la al doilea război mondial, în ciuda pierderii de milioane de oameni chemaţi la război – natalitatea s-a refăcut aproape de nivelurile anterioare. Pierderile demografice ale anilor 30 nu pot fi explicate prin nici o „scădere a natalităţii”.

Folosind aceleaşi figuri putem estima efectul total al foametei asupra populaţiei americane ca fiind diferenţa între reducerea totală a populaţiei şi scăderea ratei de naşteri. Populaţia adultă cu siguranţă nu a putut să „nu se nască”. Putem spune spune cu siguranţă că erau cel puţin 2 milioane de oameni cu vârste peste 10 ani morţi, iar jumătate din cele cinci milioane şi jumate de pierderi demografice între copii pot fi divizate între mortalitate şi o scădere naturală a natalităţii.

Astfel, putem cu siguranţă spune că erau în jur de 5 milioane de victime ale holodomorului din 1932-1933 în Statele Unite.

De ce nu poate fi scoasa funia de pe Ciocarliei? Răspuns.

Lecţii de Holodomor

Încercarea de a face cunoştinţă cu statistica demografică din SUA te lasă perplex din start: nu există date statistice din 1932.**

Captură de pe saitul US Census

Captură de pe saitul US Census

Fără a fi explicate cauzele. Ele apar mai târziu, sub forma de tabele retrospective.  Cercetarea lor duce la o nedumerire. Dacă e să credem statisticii americane, în deceniul dintre 1931 şi 1940, dinamica creşterii populaţiei în SUA a pierdut 8 milioane 533 mii oameni, iar acest indicator se schimbă brusc, momentan, şi de două ori (!). Între anii 1930-1931, indicii cad şi îngheaţă la acest nivel fix pentru zece ani. Şi la fel de neaşteptat, după zece ani ei se întorc la valorile iniţiale. US Department of commerce ”Statistical Abstract of the United States” nu dă nici o explicaţie.

Orice demograf va spune că o schimbare dublă,bruscă a indicilor dinamicii populaţiei într-o ţară de 100 milioane e posibilă doar în rezultatul unei morţi în masă.

Să luăm datele despre imigrarea în/din SUA şi migrarea populaţiei. În toiul depresiei, în premieră în istoria modernă, ţara a fost părăsită cu 93309 oameni mai mulţi decât au venit, iar cu un deceniu mai înainte în ţară au intrat 2960782 oameni. Vom corecta cifra pierderilor demografice generale ale SUA în anii 30 cu 3054 mii oameni.***

Shacks, put up by the Bonus Army on the Anacostia flats, Washington, D.C., burning after the battle with the military. The Capitol in the background. 1932.

Shacks, put up by the Bonus Army on the Anacostia flats, Washington, D.C., burning after the battle with the military. The Capitol in the background. 1932.

Soldaţii americani, veterani ai Primului Război Mondial (minim 17 mii) au pornit, în primăvara – vara lui 1932, într-un marş pentru a face miting în faţa Casei Albe cu privire la neplata indemnizaţiilor care li se cuveneau. După careva decizii, lor trebuia să li se plătească, dar guvernul a încercat să amâne pentru 20 ani aceste plăţi – şi atunci când veteranii au înţeles că în 1945, tot ce vor putea ei cumpăra cu aceşti bani, cum scria Don Passos (scriitor american în prima jumate a secolului XX), vor fi coroane la mormânturi, ei au pornit într-un marş-demonstraţie către Washington.

(Din cauza depresiei şi a şomajului asta era o chestiune de supravieţuire, şi nu de ”privilegii”, la care (dau de înţeles sursele oficiale) ei nici drepturi nu aveau. Când se pomeneşte despre ei în genere, atunci denumirea standartă batjocoritoare – „armata privilegiată” („Bonus Army”).

Pe ei îi aştepta o întâlnire veselă în stil american – au fost împuşcaţi, otrăviţi cu gaz, iar orăşelul lor de corduri a fost incendiat (în poză mai sus şi mai jos).

americani nenorociti

americani nenorociti

Politia americana impusca in protestatari.

Politia americana impusca in protestatari.

Totuşi, dacă vom lua în consideraţie toate cauzele, trebuie să adăugăm la acest neajuns de populaţie în anii 1930 încă 11.35%, dacă luăm în considerare creşterea demografică din anii 20.

În total, în 1940 populaţia SUA, urmând aceleaşi tendinţe demografice, trebuia să fie de minimum 141,856 milioane de oameni. În realitate – 131,409 milioane, dintre care doar 3,054 milioane pot fi explicate din contul schimbării dinamicii migraţiei. Aşadar, 7 milioane 394 mii oameni la situaţia din 1940 lipsesc pur şi simplu.

Oricum, americanii nu-s singurii în dorinţa lor de a distruge sistematic informaţia şi de a ascunde pierderile populaţiei în rezultatul foamei. Aceasta este o calitate ereditară a politicii anglo-saxone, care se trage încă din Imperiul Britanic. În 1943, guvernul britanic nu a prevenit înfometarea bengalului, iar ca rezultat – mai mult de 3.5 milioane de oameni au decedat, iar mai înainte de asta ei au omorât prin foame o parte din populaţia Irlandei.

Organizarea foametei în masă din India a fost un răspuns al guvernului Britanic pentru răscoala din 1942, şi pentru suportul populaţie pentru „Armata Naţională a Indiei”. Dar nu veţi găsi asemenea informaţii în sursele britanice pentru anii respectivi. Doar după ce India a obţinut independenţa a fost posibil de a colecta şi publica aceste materiale. Altfel, holodomorul monstruos britanic din 1943 n-ar fi ieşit niciodată la iveală Toate dovezile ar fi fost ascunse şi nimicite, cum s-a întâmplat cu materialele despre victimele Marii Depresii. De altfel, toţi marii colonizatori au istorii asemănătoare.

Doar când SUA se va prăbuşi vom avea posibilitatea să vedem multe fapte interesante despre crimele guvernului american împotriva propriului popor, incluzând genocidul populaţiei băştinaşe a continentului. Posibil că cititorul gânditor va rămâne surprins despre cum „Înţeleptul Roosevelt” este comparat cu „demonicul Stalin” – la fel cum putem observa că un guvernator crud din timpurile vechi este lăudat în defavoarea altuia, când cu toţii ştim că ambii sunt cu mâinile murdare de sânge.

Dar noi trăim în timpul când grotescului Stalin, care a nimicit popoare întregi, i se contrapune Îngerul Dreptăţii, pufos şi alb, „Made in USA”, şi acest înger urlă fără încetare despre milioane de oameni nimiciţi intenţionat prin înfometare. Cum calculează ei numărul jertvelor înfometărilor? Doar nu-i atât de simplu. Cercetătorii „holodomorurilor” se plâng pe lipsa de informaţie statistică, sau pe faptul că informaţia statistică nu-i completă, şi numărul morţilor e calculat printr-un calcul aproximativ, cam la fel cum am făcut noi mai sus.****

Calculele de mai sus sunt o verificare a aplicării acestor principii pentru SUA, verificare în faţa căreia crapă imaginea de citadelă a democraţiei şi drepturilor omului atribuită Statelor unite.

Aşadar:

Unde-s 7 milioane 394 mii de oameni dispăruţi din rapoartele statistice ale anilor 1930?

** O captură de ecran de pe saitul guverului SUA. „Raportul statistic pentru acest an nu a fost efectuat” – spune semnătura. Bună metodă de a ascunde evidenţele – să nu faci niciun raport.

*** Nu am văzut nici o cercetare a golodomorului, unde să se ia în serios migrarea (fuga) populaţiei din raioanele afectate de foamete – toată scăderea populaţiei este trecută la capitolul „jertvelor comunismului”. Dar se ştie că din 2.5 milioane de oameni deportaţi, 700 mii au plecat uşor din locurile de deportare, fără a întâlni vreun impediment.

**** Iată, de exemplu, cum se schimbă mortalitatea în condiţii asemănătoare celor din timpul Marii depresii – Criza din 1991-1994 din Rusia: Numărul morţilor de bărbaţi în Rusia: 1991 – 885 mii oameni, 1994 – 1226.4 mii oameni (mortalitatea a crescut cu 37%).

(Cifrele din: Anatolii Vishnevskij, Vladimir Shkolnikov, „Smertnost v Rossii”, Moskova 1997).

Continuarea va urma.

Update: A apărut partea a doua.

În SUA casele se fac din carton. Video.

Nimeni nu mă crede când le spun că casele în SUA sunt făcute din carton, cu pereţi de carton. Le mai spun „N-aţi văzut prin filme, când îl aruncă pe cineva în perete iese prin partea cealaltă?” Ei îmi zic „nu uita, asta-i în filme, dar în realitate e imposibil, să faci casă din carton.”

Postez câteva filme de pe youtube, unde veţi vedea că şi un copil poate face gaură în peretele unei case americane (cu pumnul sau piciorul).

Avem încă multe de învăţat de la americanii superiori nouă. Şi trebuie să le dăm dreptate celor care râd de standartele sovietice în construcţii. Iar tot ce-i american, trebuie să slăvim.

Să nu uit, preţurile la o casă din carton în SUA e atât de mare, încât trebuie să iei credit ipotecar pentru toată viaţa. Iar prima tornadă transformă această casă în ruine:

casa dupa tornado

casa dupa tornado

Părinte Filat, vă rugăm, un răspuns mai complet.

Părintele Filat ne povesteşte de ce a blestemat Domnul nostru Iisus smochinul. Doar că postul pare neinspirat, oleacă sec, şi nu am văzut un răspuns bine pus la punct, care să mă satisfacă.

Pe lângă asta, părintele Filat, a folosit un citat după Matei, pe când posibil era mai potrivit să fi dat citatul lui Marcu.

Matei:

Şi, lăsându-i, a ieşit afară din cetate şi S-a îndreptat spre Betania şi a mas acolo. Dimineaţa, pe când Se întorcea în cetate, I-a fost foame. A văzut un smochin lângă drum şi S-a apropiat de el; dar n-a găsit decât frunze, şi i-a zis: „De acum încolo, în veac să nu mai dea rod din tine!” Şi îndată smochinul s-a uscat. Ucenicii, când au văzut acest lucru, s-au mirat şi au zis: „Cum de s-a uscat smochinul acesta într-o clipă?” Drept răspuns, Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia; ci chiar dacă aţi zice muntelui acestuia: „Ridică-te de aici şi aruncă-te în mare”, se va face. Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.” (Matei 21:17-22)

Marcu:

12. Şi a doua zi, ieşind ei din Betania, El a flămânzit.
13. Şi văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo, doar va găsi ceva în el; şi, ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze. Căci nu era timpul smochinelor.
14. Şi, vorbind, i-a zis: De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănânce. Şi ucenicii Lui ascultau.
15. Şi au venit în Ierusalim. Şi, intrând în templu, a început să dea afară pe cei ce vindeau şi pe cei ce cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani şi scaunele vânzătorilor de porumbei le-a răsturnat.
16. Şi nu îngăduia să mai treacă nimeni cu vreun vas prin templu.
17. Şi-i învăţa şi le spunea: Nu este, oare, scris: „Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile”? Voi însă aţi făcut din ea peşteră de tâlhari.
18. Şi au auzit arhiereii şi cărturarii. Şi căutau cum să-L piardă. Căci se temeau de El, pentru că toată mulţimea era uimită de învăţătura Lui.
19. Iar când s-a făcut seară, au ieşit afară din cetate.
20. Dimineaţa, trecând pe acolo, au văzut smochinul uscat din rădăcini.
21. Şi Petru, aducându-şi aminte, I-a zis: Învăţătorule, iată smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat.
22. Şi răspunzând, Iisus le-a zis: Aveţi credinţă în Dumnezeu.
23. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice.

Smochinul nu avea roadă pentru că nu era timpul smochinelor, şi nu pentru că era Citește în continuare

%d blogeri au apreciat asta: